Acum, privind in urma, inchid ochii si incerc sa imi imaginez cum ar fi aratat viata mea cu cateva kilos in plus si cu niste picioruse agitate in abdomen…Frumos poate, dar in acelasi timp ma inchipui pe mine insami in fata aragazului, gatind, spaland rufe si calcand, cu un zambet pe fata mai ceva ca al lui Iliescu in epoca de glorie, asteptand sa-mi vina sotul acasa si… si sa ce? Niciodata nu am putut suporta rolul de casnica si nici nu mi-am inchipuit ca acest lucru ma va face cumva fericita. Am realizat ca ma apropii vertiginos de  30 de ani, si nu am facut nimic care sa ramana in urma mea. Iar daca nu ai reusit sa faci acest lucru inainte sa vina un bebe, slabe sanse sa te mai poti ocupa de acest lucru dupa. Cand apare copilul uiti de tine, el devine centrul tau gravitational si visezi ca el sa faca tot ceea ce tu nu ai putut face pana cand el a  prins forma si culoare. Si uite asa apar acei copii frustrati, chinuiti de nite parinti tembeli sa invete pian, sa practice tenis, sa invete 3 limbi straine si  sa urmeze facultatea de medicina. Am deschis ochii si m-am speriat. Oare as fi in stare de asa ceva?

Acum inteleg foarte bine acele cupluri care aleg sa mai astepte, care pun pe primul plan cariera si care spun ca nu e momentul ”acum”. Problema apare atunci cand ”acum” se transforma in ” e prea tarziu”. Asadar ma intorc de unde am plecat, avand aceiasi dilema, invartindu-ma in jurul cozii si intrebandu-ma  daca sa mai negociez cu barza sau nu.

Pana atunci  insa, visez sa fiu o Carrie din SATC, libera sa iubeasca, sa scrie, sa se intrebe si sa nu aiba niciodata raspunsuri. Visez sa am propria afacere si sa-mi gasesc propriul nor sau propriul colt de lume…Si cand va vrea Cel de Sus sa se intample fericitul eveniment, sa o faca in stilul caracteristic, fara sa ma intrebe, doar sa ma anunte…

Tot anul trecut pe vremea asta ma hotarasem sa fac un bebe.Luam decizia numai.Rezultatul se vede cu ochiul liber astazi:nimic interesant decat 2 kg in minus,nicidecum o burtica rotunda.Dar omul isi schimba parerea de mii de ori intr-o viata.Nici eu nu mai tin minte de cate ori mi-am pus in cap sa invat limba japoneza si nici azi nu o stiu…Asta e!Cararile necunoscute ale vietii, cica.Si uite asa,ma pusei melancoooolica.E vina antibioticului pe care il iau de   trei zile, a bailor fierbinti cu sare si a lipsei de…activitate.Nu va ganditi la prostii,ca nu e voie la mine pe blog!

Stiu ca v-am neglijat a lot.Dar ce sa fac?E vina mea ca nu-mi mai ajunge timpul?Sa vorbeasca cineva Sus  ca sa mai tina secundarul pe loc.Aberez as always,dar nu-i asa ca v-a fost dor de aberatiile mele?Nu-i asa Eugen,Deea si care va mai pierdeti vremea pe la mine prin pagina?NU promit nimic.Deja am inceput cu referate,bibliografii si alte chestii ca nu am timp nici sa respir.Va las si ma intorc la ascultat colinde.Merry Christmas to u 2!

”Nu exista anotimp mai frumos decat toamna,decat toamna timpurie pe intinsele pamanturi…Vantul cald si bland poarta funigeii argintii pe deasupra campului, a miristilor si telinilor.Padurile stau tacute,ascultand maturitatea purpurie si galbena a frunzelor.In livezi,merii si perii despovarati de fructe isi intind lenevos crengile inainte de a se cufunda in hibernare.In bataturi,vrabiile tin sfaturi tumultoase in paiele aurii.Sirurile de cocori trag linii negre pe albastrul palid al cerului.In suri,imblaciurile se invartesc in ritm de dans,grauntele pietroase tasnesc din spicele statute la soare,apoi vanturate si curate,curg suvoi in sacii pantecosi.

Ochiul gospodarului priveste bucuros agoniseala.Spinarea lui poarta cu placere greutatea recoltei.Gemand mai mult din obisnuinta decat de efort,taranul urca sacii in caruta.Un munte intreg.Calutul mic si burtos are insa destula putere sa duca,incet si fara graba,grauntele la moara.Iar moara,acest monstru nesatios,maraie bland si mesteca grauntele tinere intre dintii sai uriasi.Apa cade in suvoaie pe zbaturile rotii si iese dedesubt bolborosind inspumata.Zi si noapte ,secara curge in gura morii,zi si noapte,suvoiul de faina curge ridicand nori albi cu miros de paine.

Greu e inainte de seceris pe pamanturile sarace.De aceea,toamna devreme,moara nu stie ce-i odihna.Oamenii au dus dorul painii,al painii negre,al painii inmiresmate,pe care n-au mai gustat-o de asta-primavara.”(Vraciul,Tadeusz Dolega Mostowicz,Vol.2,cap13)

Astfel, nu am putut să nu arunc o privire asupra zoo-societatii noastre, în scopul de a decamufla şi demasca tot ceea ce mişcă. Căci se mişcă… Şi fiecare o face în legea lui.

Spre exemplu, micile târâturi ale Pământului, acele insecte mizere care se străduiesc zi de zi să-şi câştige pâinea cu muncă asiduă, acei şoareci care ,caută prin gunoaie sunt practic înghiţiţi de alunecoşii şerpi cu clopoţei de aur în plete, care ştiu să se strecoare mai uşor pe sub pielea celor mai mari. Ghinionul face că şi şerpilor le vine rândul la un moment dat să fie vânaţi, de aceia mai puternici, de tipul Lupului, care le zdrobeşte capul fără milă dupa ce înainte îi lăsase să se comporte în voie. Îi tot lăsa să se strecoare uşor în lumea infracţionalităţii, căci şarpele, cu şiretenia lui, îi promitea Lupului o pradă mai bogată. Iar Lupul se făcea că-l crede. Nu degeaba vorba aia: ’’Lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba’’.Şi cum linia ierarhică continuă până la capăt pe premisa:’’cine pe cine mai mănâncă?’’, nu se putea ca Lupul să fie lăsat în plata Domnului. Căci cine mai e ca Râsul, care d-abia aşteaptă să fie călcat pe coadă? Cu faţa de mâţă blândă, zâmbet cuceritor, prădător de elită, are propria politică a propriei jungle. El nu este nici de dreapta, nici de stânga. Îi place să stea în bătaia vântului. Doar el e Râsul lumii! Şi tocmai pentru că este indecis şi Zoo ‘’Mare Ţi-e Grădina’’ are reguli stricte de supravieţuire, Râsul este îndepărtat de către ‘’Ursul cel păcălit de Vulpe’’. Ursul, al doilea în mărime din toată ‘’parcarea’’ el este acela care mereu ia ţepe, dar fără a purta vreodată vina.În capul lui se sparg toate oalele. El este numai o victimă a corupţiei.’’Aici sunt banii dumneavoastră’’ spune el. Dar când te duci să-i cauţi nu sunt. Dacă vulpea i-a furat! Ştie însă cum să scape şi din asta. Nu degeaba s-a aliat cu Tigrul cel cu blana preţioasă, sânge albastru, vărul regelui animalelor.

Iar dacă trebuie să vorbim despre seful lor, ’’il capo di tutti capi’’, Leul, el taie, el spânzură. Cine nu face ca el va ajunge-n gura corbilor. Aceia care mereu supraveghează totul de sus şi aşteaptă să profite după hoitul vreunuia.

Iar eu, sperietoarea de ciori, spectatorul mai mult sau mai puţin vizibil, am fost pusă aici ca să redau totul în cuvintele mele. Ce contează dacă am gura cusută cu aţă neagră? Ai gură, ai libertate de exprimare! Ocupaţia mea de bază este să sperii ciorile, acele fiinte care se bagă unde nu le fierbe oala. Sunt aici ca să sperii intruşii.Eu trebuie să păzesc interesele grădinii zoo.

Iar dumneavoastră cititorii, aceia care încă nu v-aţi găsit locul în povestea de mai sus, alegeţi repede de partea cui animal vreţi să fiţi! Începe lupta pentru supravieţuire…

Atingand infinitul

Intalni-va-o pe a ta undeva?

Suflet cald,

Gand fugar,

Dar granitul?

Oare ma va impiedica?

Ma plimbam cu raspunsul in mana.

Intrebare,enigma,mister,

Calator ratacit e Pamantul.

Jucaria-i menirea de om.

Visul meu,

Atingandu-ti adancul:

Intersectie-i ,drum fara dor.

Microscopic e Universul.

Jucaria-i menire de om.

Bate vantul….sau gandul