Uite bebe, nu e bebe…

Am inteles foarte multe lucruri in ultima vreme…Am inteles ca atunci cand primesti de Sus un sut in cur este pentru ca il meritai, sau/si pentru ca  Cel de Sus stie intotdeauna ce e mai bine pentru noi. M-am intors cu forte noi, la aproape doua luni  de la pierderea unei sarcini dorite. In ultimii doi ani de zile m-am tot razgandit in privinta unui bebe: azi il voiam, maine parca imi lipsea ceva din peisaj si ma razgandeam, poimaine vedeam o graviduta cu  o burtica adorabila si ma apuca melancolia…si tot asa…In momentul in care am ramas insarcinata, toate gandurile gri s-au risipit si m-am simtit binecuvantata precum Fecioara Maria cand a aflat ca a ramas grea. Poate e cam blasfemica comparatia. Important este ca am fost cea mai fericita. Insa, bucuria mi-a durat putin.

Acum, privind in urma, inchid ochii si incerc sa imi imaginez cum ar fi aratat viata mea cu cateva kilos in plus si cu niste picioruse agitate in abdomen…Frumos poate, dar in acelasi timp ma inchipui pe mine insami in fata aragazului, gatind, spaland rufe si calcand, cu un zambet pe fata mai ceva ca al lui Iliescu in epoca de glorie, asteptand sa-mi vina sotul acasa si… si sa ce? Niciodata nu am putut suporta rolul de casnica si nici nu mi-am inchipuit ca acest lucru ma va face cumva fericita. Am realizat ca ma apropii vertiginos de  30 de ani, si nu am facut nimic care sa ramana in urma mea. Iar daca nu ai reusit sa faci acest lucru inainte sa vina un bebe, slabe sanse sa te mai poti ocupa de acest lucru dupa. Cand apare copilul uiti de tine, el devine centrul tau gravitational si visezi ca el sa faca tot ceea ce tu nu ai putut face pana cand el a  prins forma si culoare. Si uite asa apar acei copii frustrati, chinuiti de nite parinti tembeli sa invete pian, sa practice tenis, sa invete 3 limbi straine si  sa urmeze facultatea de medicina. Am deschis ochii si m-am speriat. Oare as fi in stare de asa ceva?

Acum inteleg foarte bine acele cupluri care aleg sa mai astepte, care pun pe primul plan cariera si care spun ca nu e momentul ”acum”. Problema apare atunci cand ”acum” se transforma in ” e prea tarziu”. Asadar ma intorc de unde am plecat, avand aceiasi dilema, invartindu-ma in jurul cozii si intrebandu-ma  daca sa mai negociez cu barza sau nu.

Pana atunci  insa, visez sa fiu o Carrie din SATC, libera sa iubeasca, sa scrie, sa se intrebe si sa nu aiba niciodata raspunsuri. Visez sa am propria afacere si sa-mi gasesc propriul nor sau propriul colt de lume…Si cand va vrea Cel de Sus sa se intample fericitul eveniment, sa o faca in stilul caracteristic, fara sa ma intrebe, doar sa ma anunte…