Este singura.Cât priveste inaintea-i vede orizontul interminabil de verde. Nu stie cum a a juns acolo si ce “bine-voitor” i-a dat viata… Viata… Nu stie ce înseamna, dar vorba vine. I-au ales hainele cele mai vechi si cele mai îngrozitoare existente în garderoba cea veche, destinatia: boarfe. S-a întrebat cineva vreodata ce poate sa simta ea? Pe masura ce orele trec, ea, Sperietoarea de ciori, nu poate face diferenta între zi si noapte. Este pusa acolo cu un unic scop: sa sperie ciorile, nu sa filozofeze… Uneori, linistea de mormânt din mijlocul câmpului îi place. Este singura data când poate sa se regaseasca pe sine însasi, sa vorbeasca cu interiorul ei… Cât si-ar fi dorit ca alaturi de ea sa fi avut… macar un început de sperietoare de ciori. OMUL, de multe ori se plictisise si când încercase sa o “compuna “pe ea.
La început a fost numai o cruce: doi pari de lemn ce se intersectau la un moment dat, legati cu o funie groasa. Apoi, s-a gasit pentru ea o haina groasa, neagra, dintr-o stofa al carui material cândva fusese bun calitativ, s-ar putea spune chiar scump. Dar cum totul în viata asta îsi pierde valoarea… Apoi, S-a gândit sa-i dea înfatisare, dar era greu de contruit dupa “chipul si asemanarea Lui”. Asa ca o soseta veche, fu umpluta cu paie… Ochii, au urmat si ei, din doi nasturi rosii ca sângele. Sperietoarea se ruga sa-i puna si gura… Nu voia ca vreodata, în eventualitatea ca prezenta ei nu ar mai fi fost suficienta si ar fi aparut înca o sperietoare, sa nu-i poata vorbi… Auzise ea, ca unele dintre suratele ei, erau mutilate din nastere, si nu si-ar fi dorit asta. Ea se gândea:”Daca mi-ar pune gura, as putea sa sperii mai bine. Caci, câte n-as avea de spus!”.Si, ca si cum gândul i-ar fi fost ghicit, primi si gura, cusuta însa cu ata neagra, o gura mult mai mare decât asteptarile ei. Urmatorul pas apoi, în definitivarea creatiei, fu palaria… Una de paie, strident colorata si cu câteva pene de paun înfipte în partea dreapta. Sperietoarea era multumita.Se privea, se mândrea si credea ca o sa faca furori printre celelate ca si ea… Curând însa, pe masura ce timpul se scurse descoperi singuratatea. Nici ciorile nu o bagau în seama. Faceau glume pe seama înfatisarii ei, iar ea se afunda într-o depresie îngrozitoare.De la o vreme, se descoperi pe ea din ce în ce mai agitata.La început, crezu ca era vântul cel care îi facea mânecile sa zboare în sus si în jos… Se balansa într-o parte si în alta fara ca ea sa mai poata controla ceva. Avea momente când se temea pentru viata ei, caci oricând parii de sustinere puteau fi smulsi din pamânt… Când realiza ca de fapt, avea impulsuri asa din senin, începea din nou sa -si imagineze tot felul de lucuri.La un moment dat, crezu chiar ca în orice clipa va prinde viata, ca peste noapte toate aceste modificari o vor transforma în fiinta umana. Dar se însela… Si psihicul ei, din nou o lua razna.În ultima vreme preocuparea ei de baza era speriatul ciorilor. Credea ca acordând cât mai mult timp job-ului sau, îsi va îmbunatatii randamentul si va ajunge sa fie apreciata de ochii stapânului sau, fapt care l-ar fi împins sa-i acorde mai multa atentie si sa-si doreasca sa o mai modeleze o data, de data aceasta mai bine… Îsi dorea sa renasca. Dar nici acest lucru nu se întâmpla… Asa ca Sperietoarea ajunse sa-si doreasca sa poata ucide ciorile. Ele erau dusmanii ei. Daca dispareau ciorile, dispareau si problemele… Faurea planuri diabolice de ucidere, sângeroase. Nu credea sa existe fiinte mai scârboase decât aceste zburatoare! Si din nou începeau acele crize în care incerca sa se miste, sa se zbata. Îsi agita capul într-un ritm alert sperând ca asa îsi va putea scoate la iveala ideile sale… Îsi dorea sa poata articula macar doua cuvinte… Dar gura ei era cusuta! Fusese o naiva, crezând ca prezenta unei guri, însemna automat si libertatea exprimarii… Asa ca la un moment dat, înceta sa mai spere sau mai viseze la ceva… Se agita mereu, crizele erau din ce în ce mai dese, si într-o zi, când nu mai visa la nimic, vazu cum cel care îi daduse viata se apropie de ea, si cu o singura lovitura o rapuse la pamânt. Era timpul ca o alta sperietoare de ciori sa-i ia locul. Ea deja nu mai era functionala.De atâta agitatie hainele se rupsesera, putrezisera. Rostul ei lua sfârsit. Nici ea nu stie sa explice de ce, dar nu-i paru rau.Se resemna. Poate ca acum urma linistea mult asteptata, caci nu mai trebuia sa faca lucrul pe care atât de mult îl ura dar pentru care fusese creata: sa sperie ciorile… Asa ca, începu din nou sa viseze… Poate ca era mai bine sa ajunga lemne pentru foc. Asa nu mai trebuia sa înfrunte intemperiile naturii… Si “pleca “fericita…
Morala: Te simti sperietoare de ciori?
